FURNICA

Luând, omule, pildă de la furnică nu te vei osteni pentru tine şi nu-ţi vei depozita, oare, în viaţa de aici odihnele veacului ce va să fie? Că furnica îşi adună vara hrana pentru iarnă; nu-şi amână din lene timpul, pentru că n-au venit încă greutăţile iernii; dimpotrivă, munceşte cu foarte mare sârguinţă până ce îşi adună în cămările ei hrană îndestulătoare. Şi nu face asta cu trândăvie, ci, cu gând înţelept, meşteşugeşte ca să se păstreze hrana cât mai multă vreme; taie cu cleştii săi partea din mijloc a boabelor, ca nu cumva să încolţească şi să nu fie bune de mâncare; când simte că sunt umede, le usucă; dar nu le întinde în orice vreme, ci când presimte că văzduhul are să fie mai mult timp frumos. Fii liniştit, n-ai să vezi ploaie căzând din nori câtă vreme furnicile au grâul întins afară!

Ce cuvânt va fi îndestulător, ce auz va putea cuprinde, ce timp ne va ajunge să spunem şi să istorisim toate minunile Marelui Meşter? Să spunem şi noi cu profetul: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne! Toate întru înţelepciune le-ai făcut!” (Psalm 103, 25) Aşadar nu ne putem apăra îndestulător că n-am fost învăţaţi din cărţi cele ce ne sunt spre folos, când legea cea nescrisă a naturii ne învaţă să alegem cele ce ne folosesc.

Ştii ce bine să faci aproapelui? Acela pe care vrei să ţi-l facă altul ţie! Ştii ce este răul? Ceea ce nu vrei să suferi de la altul! Nici arta care se ocupă cu strângerea plantelor pentru studii, nici ştiinţa despre plante n-au învăţat pe cele necuvântătoare la ce folosesc plantele; şi totuşi fiecare vieţuitoare are în chip firesc priceperea de a-şi procura ce este spre folosul şi mântuirea ei; are în ea ceva tainic care îi spune ce se potriveşte cu firea ei.