LUNA

Mare este şi corpul lunii! După soare este cel mai luminos astru. Dar mărimea lunii nu rămâne văzută totdeauna, că uneori cercul ei este întreg, iar alteori se vede cu lipsuri şi împuţinată; arată lipsă în cealaltă parte a ei; că o parte a ei se umbreşte când creşte, iar o altă parte a ei se ascunde când descreşte.

O pricină nespusă a înţeleptului Creator a făcut ca luna să aibă această felurită schimbare a formelor ei. Sau poate că înţeleptul Creator a vrut să ne dea o pildă vădită de cum este firea noastră omenească. Că nimic din cele omeneşti nu este statornic; ci unele ies din nefiinţă şi merg spre desăvârşire, iar altele, după ce au ajuns la dezvoltarea lor şi au crescut la cea mai de sus măsură a lor, iarăşi, prin pierderi treptate, se mistuie şi se distrug; şi împuţinându-se, pier. Creatorul, deci, a vrut să ne dea învăţături despre cele cu privire la noi prin fazele lunii; iar noi, luând cunoştinţă de grabnica schimbare a celor omeneşti, să nu ne îngâmfăm când ne merge bine în viaţă, nici să ne lăudăm cu puterea, nici să ne mândrim cu bogăţia cea nestatornică, ci să dispreţuim trupul care suferă schimbări şi să ne îngrijim de suflet, de bunul cel nemişcător. Iar dacă te interesează luna, că-şi pierde lumina prin scăderile ei treptate, să ţi se întristeze mai mult sufletul, care are strânsă în el virtutea, dar din pricina neluării aminte îşi pierde frumuseţea sa şi nu rămâne niciodată în aceeaşi stare sufletească, ci adeseori se schimbă şi ajunge altul din pricină că n-are temelie tare. Cu adevărat, aşa cum spune Scriptura: „Cel nebun se schimbă ca luna” (Sirah 27, 11).