MOCIRLA DUHOVNICEASCĂ

În primăvara duhovnicească, mulţimea vătămătoare a apelor nu vine aşa precum se întâmplă în primăvara firească, ci altfel – nu vine de sus, ci de jos. Căci harul întru tot Sfântului Duh nu poate să reverse daruri cu o bogăţie vătămătoare pentru cei ce le primesc; însă cel ce le primeşte se poate întâmpla să nu ştie a se folosi de rourarea duhovnicească. Aşa, bunăoară, când omul, în loc ca, asemenea pământului, să absoarbă partea trebuincioasă de apă duhovnicească, iar prisosul să-l treacă altora spre folosul lor sufletesc, el, asemenea locurilor joase şi fără şanţ de scurgere, absoarbe totul în sine şi, nepunând în mişcare duhovniceştile ape primite, se preschimbă într-un fel de mocirlă duhovnicească. Fenomenul acesta se petrece arareori, dar totuşi se întâmplă. Însă, în cea mai mare parte apa multă şi de prisos care împiedică rodirea ţarinii sufleteşti vine dintru aceea că omul, adăpându-se prin diferite mijloace bune, dar nefiind slobod de gândurile trupeşti, uită să iasă din umbra unei închipuite sfinţenii la aerul curat şi sub cerul deschis în faţa lui Dumnezeu şi să se pună sub soarele veşnicei iubiri şi îndurări care străluceşte de pe înălţimile Golgotei.