Proiect desfăşurat sub patronajul bisericii ortodoxe misionare a studenţilor din Cluj-Napoca Fabrica de gânduri bune      

APA

Sfântul Vasile cel Mare   pro(a)dus oferit din data de 11 iulie 2012

Tu cunoşti mişcările apei, că apa curge în jos, că nu stă într-un loc şi că în chip firesc o porneşte spre locurile aplecate şi adânci, după ce Stăpânul a dat apei această poruncă. Dar ce putere avea apa înaintea de a i se fi poruncit să urmeze această cale, nici tu n-o ştii şi nici n-ai auzit pe altul care să fi văzut.

Gândeşte-te că glasul lui Dumnezeu, prin natura lui, are putere creatoare şi că porunca, dată atunci zidirii, a arătat celor zidite de Creator calea pe care trebuia să o urmeze în viitor. Ziua şi noaptea au fost create în acelaşi timp; şi de atunci până acum ele urmează una după alta şi nu încetează să împartă timpul în mod egal.

Natura apelor a primit poruncă să curgă şi apele niciodată nu obosesc, pentru că sunt silite necontenit de porunca aceea. Aceasta o spun cu privire la natura curgătoare a apei, că sunt ape care curg de la sine, de pildă izvoarele şi râurile; mai sunt şi alte ape adunate la un loc, care nu curg; dar acum vorbesc de apele care se mişcă.

Dacă tu vreodată, stând lângă un izvor care dă multă apă, ai să întrebi: Cine este cel care împinge apa aceasta din sânul pământului? Cine o sileşte să meargă înainte? Ce fel sunt vistieriile din care porneşte? Care este locul spre care se grăbesc? Cum se face că izvoarele acestea nu încetează să curgă, iar locurile spre care se duc nu se umplu? La toate aceste întrebări este un singur răspuns: Datorită acelui dintâi glas! Porunca aceea face ca apa să alerge. Aşa că atunci când vorbeşti de ape adu-ţi aminte de acel prim glas: „Să se adune apele!” (Facerea 1, 9) Trebuia să alerge apele, ca să-şi ocupe propriul lor loc; apoi, ajunse în locurile hotărâte lor, să rămână pe loc şi să nu se ducă mai departe. De aceea după cuvântul Ecclesiatului: „Toate pâraiele se duc în mare şi marea nu se umple” (Ecclesiastul 1, 7). Că şi apele curg datorită poruncii dumnezeieşti, iar marea rămâne împrejmuită de hotarele ei, datorită legii celei dintâi, care a spus: „Să se adune apele într-o adunare”. Dar pentru ca apa, care este nestabilă, să nu se reverse în afara locurilor care au primit-o, mutându-se totdeauna dintr-un loc în altul şi în continuare să înece pământul, Dumnezeu a poruncit apei: „Să se adune apele într-o adunare”. De aceea de multe ori se înfurie marea din pricina vânturilor şi-şi ridică valurile la mare înălţime; dar când ajunge la ţărm se întoarce înapoi, prefăcând în spumă furia ei.

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 112.