Proiect desfăşurat sub patronajul bisericii ortodoxe misionare a studenţilor din Cluj-Napoca Fabrica de gânduri bune      

MICŞORAREA UMBREI

Sfântul Tihon din Zadonsk   pro(a)dus oferit din data de 11 iulie 2012

Vezi că, pe măsură ce soarele se apropie, umbra tot mai mică se face. Asemenea şi inima cucernică: cu cât Dumnezeu vine mai aproape de ea cu lumina şi darurile Sale, cu atât mai mult îşi cunoaşte nimicnicia şi se smereşte înaintea Domnului şi a oamenilor, socotindu-se pe sine mai mică decât oricine. Ori, dimpotrivă, pe măsură ce soarele se îndepărtează, umbra creşte tot mai mult; când luminătorul zilei merge spre apus, umbra se măreşte mult, însă îndată ce apune, piere şi umbra cea mare. Întocmai se face şi cu omul: cu cât mai mult se depărtează de el Dumnezeu, cu atât mai tare se preamăreşte şi se înalţă pe sine în inima sa; şi pe măsură ce tot mai mult se ridică în slăvi, se înstrăinează şi Domnul de el; şi aşa cum dispare umbra atunci când soarele se ascunde, asemenea pier cei ce se socotesc pe sine mari, când Se tăinuieşte Dumnezeu de ei. Dintru această întâmplare ne învăţăm, creştine, că: 1) Adevărata smerenie este nedespărţită de neprefăcuta evlavie şi pururea se însoţeşte cu aceasta. 2) Cu cât este mai cucernică inima, cu atât este ea mai smerită. Căci pe măsură ce omul este luminat tot mai mult de harul lui Dumnezeu, îşi vede mai limpede nevrednicia, aşa cum, atunci când suntem învăluiţi tot mai mult de lumina firească, zărim tot mai bine atât metehnele de pe chipul şi mâinile noastre, cât şi gunoiul din casă. Astfel, văzând că este nevrednic, omul se smereşte. 3) De nu se găseşte într-o inimă smerenia, ci mândria stăruieşte în ea, atunci nu se poate afla nici cucernicia în una ca aceasta. Căci un asemenea om nu-şi cunoaşte netrebnicia şi de aceea nu este loc în el pentru evlavie, întrucât aceasta din urmă nu poate sta acolo unde lipseşte Dumnezeu: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă”, după cum zice Scriptura (1 Petru 5, 5). 4) Acea inimă care nu se străduieşte a pricepe cât de nevrednică este şi rămâne întru mândria sa, până la urmă se pierde şi piere aşa precum dispare o umbră după ce apune soarele. 5) Din acestea ne învăţăm a căuta adevărata evlavie şi înţelegerea nevredniciei noastre, adică, de vreme ce voim să avem în inimile noastre o cucernicie neprefăcută, atunci trebuie să ne cunoaştem în fel şi chip netrebnicia şi nimicnicia, smerindu-ne în aşa măsură, încât să caute spre noi Dumnezeu, „Cel Ce caută spre cei smeriţi”, şi să ne dăruiască harul Său. 6) Întrucât avem o inimă stricată până în adâncuri şi prin fire suntem orbi cu ochii cei duhovniceşti, din care pricină nu ne putem vedea sărăcia şi păcătoşenia, ni se cuvine să suspinăm către Dumnezeu, pentru ca El Însuşi să ne lumineze şi să ne arate întinăciunea noastră. Atunci vom cunoaşte că noi de felul nostru suntem întocmai ca şi umbra ce umblă după trup şi care se mişcă atunci când este trupul în mişcare; când acesta stă, rămâne şi ea neclintită, iar dacă trupul se îndepărtează, îi urmează lui.

Sfântul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu în împrejurările vieţii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucureşti, 2011, p. 142.