PRIMĂVARA – ICOANĂ A FACERII LUMII

În fiecare primăvară noi vedem destul de limpede icoana facerii lumii, care deşi nu are întinderea acelei privelişti – pe care de altminteri nici nu o ar putea cuprinde ochiul nostru cel slab –, totuşi prin necontenita sa repetare o înlocuieşte minunat de bine. Amintiţi-vă cum descrie Moise facerea lumii: cea dintâi lucrare a atotputerniciei dumnezeieşti, după ce a făcut materia din nimic, a fost porunca: „să fie lumină!” (Facere 1, 3). Tot cu aceasta purcede şi ivirea fiecărei primăveri; aceeaşi putere nemărginită porunceşte luminii soarelui, care luminează slab în timpul iernii, să se îndrepteze spre faţa pământului şi toate încep a lua o nouă înfăţişare: ziua se măreşte, văzduhul se încălzeşte, faţa tuturor lucrurilor se luminează şi se înveseleşte şi toate în natură încep a se pregăti oarecum pentru un fel de sărbătoare.

O altă lucrare a atotputernicului Dumnezeu a fost glasul: „să se adune apa cea de sub cer într-o singură adunare şi să se arate uscatul!” (Facere 1, 9). Asemenea se petrece şi acum. În vremea iernii, apele, sub formă de zăpadă, acoperă toată faţa pământului, aşa încât se repetă oarecum petrecerea de altădată a pământului sub apă. Dar cu apropierea primăverii capătă din nou putere vechea poruncă: „să se adune apa într-o singură adunare” – şi iată zăpada, sub căldura razelor soarelui, se topeşte şi se preface în apă; pretutindeni se ivesc pâraie şi râuri, care plecând din diferite părţi, curg mereu la vale, împinse de o tainică putere, până când se adună într-o singură adunare – în ocean. Pământul spălat, umezit, iese de sub învelişul cel de zăpadă, înzestrat cu puteri noi şi oarecum din nou creat pentru om. Dar el este urât şi gol; îi trebuie deci, haine şi podoabe, spre a se putea înfăţişa înaintea stăpânului său. Toate acestea nu întârzie a se arăta în puterea vechii porunci: „să răsară pământul iarbă!” (Facere 1, 11). În fiecare primăvară, după scurgerea apelor de zăpadă, ca prin farmec se iveşte din sânurile pământului o întreagă şi nemărginită împărăţie a plantelor. Cu adevărat, împărăţie! Câtă viaţă, câtă podoabă, câtă frumuseţe până şi în cele din urmă firicele de iarbă! Unde cu o săptămână înainte nu se vedeau decât mormane de ţărână goală, acolo acum pe fiecare dâmbuleţ, pe fiecare deal, pe fiecare vâlcea e pregătit pentru voi cel mai minunat, mai moale şi mai înmiresmat covor, presărat precum cu nişte topaze şi safire, cu cele mai fermecătoare buchete de flori. Cu adevărat, nici însuşi Solomon nu s-a îmbrăcat cu atâta podoabă întru toată slava sa (Matei 6, 29), cum sunt împodobite şi îmbrăcate acum cele mai multe din florile câmpului. Şi câte sunt ele? Luaţi toate cifrele şi toate numerele voastre şi nu vă vor ajunge spre a le număra pe toate. Aşa de puternică este porunca: „să răsară pământul iarbă!” Mii de ani au trecut şi oricâtă vreme ar mai trece, pământul nu încetează şi nu va înceta a împlini această poruncă cu cea mai mare sfinţenie. În timpul primăverii, de asemenea, se mai zăresc întotdeauna chiar şi oarecare rămăşiţe din acel pom al vieţii din Rai, răspândite în felurite buruieni şi flori tămăduitoare de boli, care în acest timp dăruiesc pentru om izvoare de sănătate trupească.