STAREA IDEALĂ

Prin raportarea la starea ideală omul se înalţă la dumnezeire, prin cuvânt [raţiune] înţelege care e relaţia sa cu Creatorul şi cu firea înconjurătoare, îşi află principiul cauzator şi absolut căruia îi atribuie toate trăsăturile absolute şi întreaga fericire absolută. Prin cuvânt pricepe măreţia lui Dumnezeu şi se străduieşte să-I aducă Acestuia închinare în virtutea admiraţiei nemărginite care i-o inspiră desăvârşirea Sa infinită. Prin cuvânt înţelege nemurirea şi starea de fericire a dumnezeirii. Prin cuvânt înţelege nemurirea şi starea de fericire care izvorăşte din bunătatea dumnezeiască. Cuvântul îl învaţă care este voia lui Dumnezeu, care e adevărul, binele, frumuseţea, răul, dreptatea, nedreptatea şi prin el îşi călăuzeşte faptele spre desăvârşirea absolută; prin acesta se arată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: creator sublim şi demiurg. Prin urmare, cuvântul este suflarea dumnezeiască ce l-a arătat pe om drept fiinţă raţională şi i-a dăruit suflet raţional şi nemuritor: „şi Dumnezeu (...) a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facere 2, 7).