VÂNTURILE

În natură adie uneori un vânt căldicel, aromitor, care îţi mângâie şi îţi pătrunde plăcut şi uşor trupul, iar cerul este senin. Alteori bate vântul rece care îţi provoacă o senzaţie de frig şi de apăsare, îţi intră în oase, îţi face o piele de găină şi tot atunci cerul şi pământul se întunecă. Sau, fără nici o adiere de vânt, aerul poate fi cald sau rece, te poate încălzi sau dimpotrivă, să te facă să dârdâi de frig. Aşa se întâmplă şi în viaţa duhovnicească: uneori simţim parcă în suflet o boare lină, plăcută, care ne încălzeşte şi ne înviorează, ne uşurează şi ne linişteşte; alteori, inima ne este cuprinsă de o suflare grea, ucigătoare, iar sufletul ni se cufundă parcă într-o beznă de nepătruns. Cea dintâi stare este de la Duhul lui Dumnezeu, a doua, de la diavolul. Trebuie să ne obişnuim cu amândouă. În primul caz, să nu ne trufim, în al doilea, să nu ne descurajăm, să nu disperăm, să alergăm cu grăbire la Dumnezeu. + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + +