CUNOŞTINŢA LUI DUMNEZEU

Viaţa care curge necontenit, care se stinge şi tot atunci apare din nou, înnoirea perpetuă, existenţa a toate care e trecătoare şi totuşi veşnică, scena întregului univers, adevărată şi totodată amăgitoare, pe care apar pentru scurtă vreme diferiţii actori ai lumii, ca apoi să dispară pentru totdeauna, după ce fiecare îşi va fi dat pe faţă chipul în marea dramă orânduită de Dramaturg, îl conduc pe om la cauza primordială, la Ipostasul real, la existenţa neschimbată şi imuabilă ce fiinţează veşnic, la adevărul unic pe care îl râvneşte şi în care caută să rămână spre a dura veşnic. Aceste manifestări sufleteşti ar fi fost cu totul în neconcordanţă cu înţelepciunea lui Dumnezeu, dacă mormântul ar fi rămas hotarul ultim al existenţei omeneşti. Dar, pentru că acest fapt se află în contradicţie cu înţelepciunea lui Dumnezeu, urmează că omul are un duh capabil să primească cunoştinţa lui Dumnezeu, Care e nemuritor, întrucât ceea ce e muritor nu e vrednic de asemenea cinste şi onoare, ca unul ce se nimiceşte; aşadar, omul are un suflet nemuritor; pentru că unde este cunoştinţa lui Dumnezeu, acolo este şi nemurirea.