PUTEREA GRÂULUI

Este cunoscut că grâul, meiul şi muştarul găsite în sarcofagele mumiilor egiptene – care au o vechime de 3000 de ani –, dacă nu au fost supuse acţiunilor dăunătoare, în care să fi fost posibile procese fermentative ce le-ar fi putut afecta, pot da roade bune dacă sunt plasate în condiţii favorabile de umiditate şi căldură.

Următoarea experienţă a fost realizată de către fizicianul Jean Becquerel (1878-1953) la Paris, în anul 1909. Seminţe de grâu, lucernă şi muştar alb au fost uscate în vid timp de şase luni la temperatura de +40 grade C şi apoi sigilate în eprubete de sticlă vidate. Aceste eprubete au fost expediate la Londra şi acolo au fost ţinute timp de trei săptămâni în atmosferă umedă, la aproximativ –190 grade C, şi apoi încă 77 de ore în hidrogen lichid, la –250 grade. La Paris eprubetele au fost redeschise şi seminţele au fost puse într-un mediu umed la +28 grade. S-a dovedit că încolţirea s-a desfăşurat absolut normal. Nu s-a constatat nici o diferenţă comparativ cu probele de seminţe care fuseseră păstrate în condiţii obişnuite. La o temperatură joasă, de –250 grade, orice indiciu asupra unei activităţi vitale este exclus. Nici chiar cele mai energice reacţii chimice nu se pot desfăşura la o astfel de temperatură joasă.

Din aceste experienţe vedem că este posibilă moartea temporară, dacă acţiunea care împiedică activitatea vitală nu conduce la distrugerea organismului.

Dacă este atât de evident că moartea temporară a seminţelor şi a animalelor nu împiedică renaşterea vieţii întru acestea, oare nu suntem îndreptăţiţi să afirmăm că acest fenomen este cu putinţă în ele prin acţiunea unei puteri necunoscute nouă, energia vitală, care nu e supusă deloc acţiunii agenţilor distructivi care afectează viaţa seminţelor şi a plantelor? Iar o astfel de energie bineînţeles că nu poate fi decât energie duhovnicească – puterea de viaţă dătătoare a Duhului Sfânt.