STĂRUINŢA CĂLĂTORULUI

Vezi că aceia care râvnesc să ajungă într-un oraş sau într-un alt loc oarecare nu stau, ci merg cu stăruinţă pe acel drum care îi duce într-acolo. Asemenea şi cei ce se silesc a ajunge în cetatea cerească, Ierusalimul cel de Sus, nu zăbovesc, ci săvârşesc calea ce-i poartă spre acel oraş, adică merg pe cărările evlaviei, unde le este Călăuzitor Hristos, pe Care robii Lui cei credincioşi Îl urmează cu dragoste şi credinţă. Oare de ce tu, păcătosule neîndreptat, de vreme ce vrei să te mântuieşti şi să ajungi în Patria cerească, stai neclintit şi nu mergi după El? Ori, mai rău decât atât, odată ce te-ai abătut din calea cucerniciei şi ai apucat drumul celor necredincioşi, îl ţii pe-acesta, care te duce în iadul veşnicei pierzări? Te-ntrebi care-o fi oare calea cucerniciei şi cea a necredinţei? Domnul nostru ţi le arată în Evanghelia Sa şi-ţi porunceşte să te depărtezi de cea din urmă şi să o urmezi pe cea dintâi. „Intraţi prin poarta cea strâmtă; că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care intră prin ea; şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află” (Matei 7, 13-14). Cărarea cea strâmtă este calea smereniei, a ascultării, a blândeţii şi a lepădării de sine, adică a tăgăduirii propriei tale voinţe. Iar drumul cel larg este calea mândriei, a neascultării, a nerăbdării şi a iubirii de sine. Aceasta te duce spre iad, pe când cea dintâi – spre Cer. Alege tu pe ce cale vrei să mergi: fie pe cea îngustă şi scundă [smerită] – spre Cer, fie pe cea largă şi înaltă – spre iad. Iar o a treia cale nu aflăm în Sfânta Scriptură, căci pentru veacul ce va să vină, spre care ne îndreptăm cu toţii, vedem că ne deschide Dumnezeu doar două locuri de sălăşluire: viaţa veşnică ce se va găsi în Ceruri şi chinul nesfârşit care va fi în iad.